Despre cum am descoperit un smokey eye irezistibil. Si mi-e frica sa-l folosesc

Ieri dimineaţă m-am trezit mai devreme ca de obicei, iar asta înseamnă timp în plus pentru un machiaj elaborat. Am aplicat primer-ul mult iubit, după care, pe jumătate de pleoapă, am desenat câteva linii groase cu un creion maro, foarte cremos, luat din DM acum mult timp.

Am blenduit liniile cu pensula şi peste, am aplicat o nuanţă frumoasă de auriu-verzui din paleta Careline. Pe baza închisă, s-a transformat în cel mai frumos smokey eye pe care am reuşit să-l fac până acum, unul care se şi potriveşte perfect cu ochii mei căprui. Paleta în cauză este preferata mea din ultimul timp:

Toate nuanţele îmi plac foarte mult, dar cea pe care o folosesc cel mai des este cea de pe arătător (mi se pare că aduce puţin cu Sea Worship din colecţia MAC Alluring Aquatic).

Back to the story: dimineaţa iau tramvaiul către birou. La una din staţii urcă un personaj înalt, absolut banal la prima vedere, cu pantaloni albi şi pulover bleu (pulover...vara) care se uită insistent la mine. Pesemne l-a impresionat machiajul meu. Şi se uită şi se tot uită. Îi simt privirea, dar mă prefac ocupată să analizez barele din tramvai şi, din când în când, oamenii de pe stradă.



Vine tot mai aproape de mine şi se pune fix lângă, în stânga. Eu privesc pe geam şi încerc să-l ignor. Deodată mă trezesc că-şi lasă capul fix în faţa mea şi cu cel mai larg zâmbet de care a fost capabil îmi spune „Buuuunăăăă!”  

Mă trag juma' de pas în spate, ridic privirea, mă uit la el şi-l întreb dacă ne ştim de undeva. „Nu, nu ne cunoaştem, dar îmi place de tine!” Înjur în gând, absolut încântată de norocul care-a dat peste mine. „Îmi placi, eşti foarte frumoasă. Nu eşti din România, nu? Că n-ai trăsături de româncă...”  Zâmbesc uşor crispată şi mă retrag spre altă uşă a tramvaiului, departe de dubios.

Cobor la următoarea, trec prin pasaj şi-mi continui drumul spre birou. Şi mă trezesc cu el lângă mine. Venise fugind, nu cumva să-i scap. „Ah, eu nu trebuia să cobor aici, mai aveam de mers o staţie, dar când îmi place ceva, nu o las baltă. Să ştii că pe vremuri aşa se proceda, când unui băiat îi plăcea o fată, o aborda pe stradă”. Mă întreb dacă pe vremuri strategia asta funcţiona mai bine.

Mi-am dat seama că nu am cum să mă descotorosesc de el şi singura şansă e să ajung la birou cât mai repede. El, ca un câine, după mine. Şi dă-i şi povesteşte-mi viaţa ta palpitantă: „Eu lucrez în domeniul medical („Eşti pacient?” - ca să citez un prieten căruia-i povestisem păţania) şi acum sunt în concediu toată luna august”. Decebal (căci aşa se prezentase) are 36 de ani şi merge spre 37 (oh, the logic!). A fost în 11 tări până acum şi a văzut multe la viaţa lui. Dar îi place de mine. Îl întreb cam câte fete-i plac zilnic şi pe câte le abordează aşa. Nu, nu, lui îi place de mine.

El vede dincolo de trăsăturile fizice, pentru că e artist - a făcut de toate: pictură, sculptură, mai şi cântă. Am tot ce trebuie, inclusiv ochelari. Ştie el că fetele cu ochelari sunt mai drăgăstoase şi mai amorezate.

Îi zic că aşa o fi, dar „uite, eu iubesc pe cineva şi sunt logodită”. Îi arăt mâna. El se uită la mine cu neîncredere, scutură din cap şi râde: „Nu, tu-mi spui asta doar ca să scapi de mine!” Da, exact, pentru că altă variantă nu aveam. Şi sunt prea varză ca să am pe cineva, ştiu. „Şi dacă vreau să scap de tine, de ce nu scap?”  Şi s-a apucat să-mi explice că de fapt el insistă pentru că mă place şi că să mă uit pe nu ştiu ce site unde mi se explică cum e cu dragostea, că de fapt eu pot să ajung să-l iubesc. „Hai să facem schimb de numere de telefon”.

Mă apropiam deja de birou şi mă simţeam mai în siguranţă. El insista cu numărul de telefon. I-am zis că  „nu e cazul şi n-are niciun rost, mi-a părut bine, pa!”  Am intrat în clădire şi s-a dus în treaba lui.

Povestea e oarecum amuzantă, dar mai mult neplăcută. Genul jovial şi aparent inofensiv, care îţi încalcă spaţiul intim pentru că se bagă în sufletul tău şi-ţi suflă în ceafă, care are senzaţia că o femeie e impresionată de genul ăsta de abordare forţată şi care, cel mai probabil, face snap! în urma refuzurilor repetate. Şi mi-am dat seama că nu e o regulă să se lase seara ca să caşti ochii mai bine.

Sunt femeie şi asta mă predispune la tot felul de comentarii pe stradă, mai ales dacă sunt singură. Şi, mai nou, la primele ore ale dimineţii, fac cuceriri de care n-am nevoie. Mă gândeam că dacă ar fi să fie mai nasol de atât, nu am cu ce să mă protejez. Forţă să mă apăr nu am şi nu mereu se nimereşte să fie lume în jur. De exemplu, traseul meu de dimineaţă e destul de pustiu. Chiar şi dacă ar fi fost să schimb traseul puţin, împrejurimile tot nepopulate sunt.

Cred că ce încerc să spun e să fii mereu atentă. Dacă ţi se întâmplă ceva asemănător, ocoleşte prin zone mai populate şi ţine măcar un spray paralizant în geantă. Aici nu a fost cazul, dar e bine să ştii că te poţi baza pe ceva în caz de forţă majoră.

De câte ori ţi s-a întâmplat să fii fluierată, comentată, agasată de vreun tupeist pe stradă? Ai cu ce să te aperi dacă e cazul?

Be safe, ladies!

P.S. Eu, între timp, mi-am asigurat gardă de corp dimineaţa - cel puţin în zilele în care fac experimente de beauty. Also, what is wrong with this world?